But, uh-oh, those summer nights...

mi-aduc aminte ca atunci cand eram mica si era vara, aveam o placere nebuna sa-mi julesc genunchii si coatele. nu exista saptamana sa nu am vreo zgaiba pe undeva. acum, dupa atatia ani de.. adolescenta, ma uit la semnele ramase si-mi dau seama ca nu am fost tocmai un copil cuminte. dar cine a fost? copilaria mea mi se perinda prin fata ochilor si rad. rad pentru ca stiu ce-am facut, stiu ce ar fi trebuit sa fac si n-am facut, stiu ce as fi patit daca n-as fi fost copil.

cred ca cel mai distractiv era cand jucam prinsa... prinsa a fost.. uhm.. un joc foarte violent, sa-i zic. de fiecare data cand ne jucam (am fost foarte multi ţânci la bloc, vreo 20), cel putin 2 isi beleau genunchii, isi spargeau capul sau isi rupeau vreo mana. sticluta cu otrava era si ea la loc de cinste in topul celor mai indragite jocuri. si de aici ieseam şifonati si cu pantalonii rupti in fund. de la v-ati ascunselea n-am avut nimic niciodata, nu am nicio julitura/vanataie/taietura care sa-mi aduca aminte de joc, dar am intiparita in minte perioada in care, trecuti deja de 12 ani, aveam voie sa stam afara pana mai tarziu, iar ascunsa era jocul preferat, mai ales daca era noapte. cu toate ca numarul camarazilor de joaca s-a imputinat intre timp, tot mai eram vreo 10 sa ne scuipam pe peretii blocului, sa ne injuram (decent) si sa ne suparam daca ne dadea cineva de gol.

acum, dupa 8 ani, incerc sa-mi scot din raft albumul cu poze si sa vad cati din noi inca pastram legatura. ar fi vecinele mele, care acum sunt anul 3, prietena mea cea mai buna, care e in italia si.. cam atat. nici cu vecinele mele nu pot sa zic ca am tinut evidenta anilor ce-au trecut, dar inca simt fiorii ce-mi incalzesc calcaiele cand ne intalnim. s-a schimbat tot, de la copacii pe care ne cataram dupa florile de tei (acum transformati in parcare) la santierul de langa bloc, unde ne-am lasat, constiinciosi, urmele copilariei.

tot ce mi-a ramas acum e noaptea de vara, in care, ascunsa dupa perdea, retraiesc copilaria de mult pierduta.